Pavilion de prezentare a mijloacelor de transport

Transportul tradiţional, conceput ca un sistem funcţional ce mijloceşte activităţile ocupaţionale, meşteşugăreşti, comerciale, realiza deplasarea resurselor, produselor agricole, mărfurilor şi persoanelor sub formă de povară, constituind, în acelaşi timp, o componentă esenţială a civilizaţiei populare.
Lumea satului a cunoscut diverse procedee şi mijloace de transport care şi-au găsit expresia tehnică superioară în vehiculele folosite la sol, alături, acolo unde a fost cazul, de ambarcaţiuni şi vase utilizate pe cursul apelor stătătoare sau curgătoare, reprezentate şi acestea prin monumente specifice în acelaşi sector al muzeului.
Vehiculele tradiţionale au la bază mijloace de transport arhaice, unele din ele găsite şi astăzi în peisajul rural (de exemplu procedeele şi mijloacele folosind târârea la sol).
Problema lor tehnică este realizarea deplasării unei poveri utile pe o anumită distanţă, caracterizată prin variabile de dificultate, îndeosebi frecarea de mediul terestru sau acvatic, situaţie ce trebuie eliminată prin procedee tehnice specifice: tălpi care să alunece pe zăpadă, gheaţă sau chiar pe sol, dar mai cu seamă roţi. Raportul între viteza deplasării, distanţa parcursă şi cantitatea de povară transportată va fi ecuaţia esenţială a oricărui transport tradiţional sau popular, în funcţie de nivelul de civilizaţie atins de comunitatea umană.
Săniile şi vehiculele cu două roţi, denumite căroi sau telegi, cotigi etc., reprezintă formele tehnice mai simple pentru transport. Asocierea lor, îndeosebi a căroaielor, în vehicule cu patru roţi, prin intermediul carelor telegite au dat naştere vehiculelor intens utilizate, denumite generic care (lat. carrus).
Diferenţierea lor în funcţie de structura-postament pentru povară (resurse naturale lemn, fân, bucate dar şi mărfuri şi persoane) au dat naştere la o mare diversitate de tipuri şi subtipuri, variante şi subvariante de vehicule cu roţi: care de pădure, de fân (cu postamente specifice: corcii, sclife etc.) dar şi care de bucate, unele schimbabile în funcţie de povara transportată (carele de ogaşe). Asemenea vehicule, pentru poveri mari erau trase de boi (prin înjugarea lor). Schimbarea sursei de tracţiune (pe cai) a dus la evoluţia mijloacelor de transport şi la transportul de marfă şi persoane.
Căruţele sunt mijloacele reprezentate în pavilion de tracţiunea cu cai (căruţa aişpenăr) sau cele grele, trase de doi cai (denumite uneori după locul de provenienţă căruţă de Sălişte, de exemplu). Vehiculele de acest fel ajung la a poseda calităţi stilistice (căruţele pictate) sau cu semnificaţii în obiceiuri (căruţele de nuntă).
În sate au pătruns, din secolul al XIX-lea, şi mijloacele de transport urban cum ar fi trăsurile (folosite ca poştalioane locale) sau birjele. Căruţa-poştalion din Răşinari transporta corespondenţă, mărfuri sau persoane, iar birja din Vicşani (judeţul Suceava) călători la gară.
Mijloacele de transport prezentate în pavilion se completează cu un set de potcoave de boi şi cai din Jina (judeţul Sibiu), precum şi cu juguri. De asemenea, sunt prezentate şi structurile şi elementele componente ale unui car: structuri de cuprindere a poverii, structuri de deplasare, structuri de transmisie şi auxiliare.