Gospodărie pastorală cu atelier de prelucrare a lânii, Poiana Sibiului, judeţul Sibiu - 128

Gospodăria cu ocol închis din Poiana Sibiului, judeţul Sibiu, datând din anul 1854 (conform inscripţiei aflată pe una dintre grinzile din casa mare), este un monument de arhitectură caracteristică aşezărilor pastorale din Mărginimea Sibiului, fiind transferată şi reconstruită în muzeu, între anii 1977-1980.
Nota specifică a acestui tip de gospodărie rezidă în circumscrierea curţii, prin dispunerea perimetrică a construcţiilor de locuit - casa şi căsoaia - şi a anexelor gospodăreşti: şura, grajdurile şi şopronul. Spaţiile dintre acestea sunt închise, la faţada principală, prin stâlpi masivi zidiţi din piatră, care cuprind poarta şi portiţa, iar spre grădină, printr-o portiţă acoperită cu şiţă asigură o ieşire secundară din curte.
Ca elevaţie, casa de locuit are două nivele: pivniţa, construită în funcţie de panta terenului din sat, în partea din spate a casei, şi spaţiile de locuit, înălţate pe un soclu din piatră zidită la care se accede pe scara din faţa prispei.
Planimetric, casa se integrează tipului vechii locinţe poienăreşti, formată din două încăpei cu tindă mediană netăvănuită, care dau într-o prispă deschisă, privar, acoperită cu o polată desprinsă din acoperişil casei.
Închis în spate cu un perete din scânduri şi mărginit lateral de o balustradă, pălimarul, privariul este amenajat ca spaţiu de odihnă, în timp de vară, prin mobilarea cu un păcel, deasupra căruia este fixată o poliţă pe care se ţin hainele de o săptămână (îmbrăcămintea şi textilele folosite şi spălate în decursul unei săptămâni).
În tinda casei se găseşte cuptorul de pâine care ocupă aproape o treime din suprafaţa încăperii, marginea lui fiind folosită ca vatră liberă de foc. Din tindă se intră în cele două încăperi: casa de şezut şi casa mare. Aşezarea celor două încăperi variază în funcţie de panta terenului de construcţie, casa mare, care nu se încălzeşte, fiind dispusă de regulă deasupra pivniţei. Casa de şezut, amplasată, în cazul exponatului din muzeu, spre uliţă, este încăperea care serveşte activităţilor cotidiene, între care şi ţesutului. Războiul de ţesut expus datează din prima parte a secolului al XX-lea şi aparţine tipologic, războaielor cu pedală, cu două suluri mobile, varianta mai recentă, scurtată, pentru a ocupa un spaţiu mai redus. Casa mare are funcţia de cameră de sărbătoare şi de depozit al zestrei gospodăriei, zestre aşezată într-o ordine desăvârşită pe o poliţă, deasupra paturilor. Încăperea este bogat mobilată cu tipurile principale ale mobilelor ţărăneşti din zonă, lucrate din lemn de brad natur. Decoraţia bogată a pereţilor cu căncee, litografii şi fotografii, este caracteristică pentru Poiana Sibiului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Viaţa locuitorilor din acest sat, caracterizată prin transhumanţă şi o activitate socială susţinută, a permis aici, introducerea în interiorul ţărănesc, mai devreme ca în alte localităţi de munte şi într-o măsură mult mai mare, a unor produse mai noi, moderne la timpul lor, cum sunt: soba de cahle smălţuite, cu ornamentul albastru, pe fond alb, lada de haine, pictată, cu sertar, litografiile şi farfuriile de faianţă.
Şura cu grajdurile formează o singură construcţie, realizată, ca şi casa, pe o fundaţie de piatră, cu tălpi de stejar, pereţi din bârne rotunde de brad. Acoperişul, în două ape, este învelit cu şiţă de brad. Construcţia prezintă trei încăperi: şura podită, cu două accese în podul şurii, unul extern, pentru descărcarea fânului şi depozitarea lui, şi unul interior, pentru alimentarea mai uşoară a ieslelor din cele două grajduri. În şură se execută, în anotimpul cald, urzitul pentru război. Dintre instalaţiile folosite pentru această operaţie premergătoare ţesutului, sunt expuse aici: capra, folosită pentru susţinerea mosoarelor şi coşul de urzit. La cele două extremităţi ale construcţiei se află grajdurile, unul având o subîmpărţire pentru porci.
Şopul este un adăpost multifuncţional, având un perete exterior din bârne de brad şi, spre interior, o galerie deschisă spre curte, un segment din vechiul staul, cu câţiva stâlpi, care susţin grinda pe care se sprijină căpriorii acoperişului. Podul şopului este folosit ca depozit de fân. Sub şop s-au ţinut, în trecut, oile rămase în sat; tot aici se adăposteau lemnele de foc, tăiate şi stivuite pentru iarnă, se puneau pieile la uscat, iar în anotimpul cald, se executau unele operaţii în cadrul industriei casnice textile, ca: depănatul, răsucitul etc.
Căsoaia este o construcţie mică, realizată în aceeaşi tehnică cu cea a şurii, având o singură încăpere, care a servit, iniţial, ca locuinţă unei femei bătrâne care îngrijea gospodăria, în timpul cât proprietarii erau plecaţi cu oile. În această încăpere sunt expuse unelte folosite pentru tăierea lânii şi obţinerea firului de lână: foarfeca de tuns oile, pieptenii, cele două tipuri de furci de tors folosite în sat - furca de brâu, cu coarne, şi furca cu scăunel - fusul, cârligul şi tocălia, care serveau la răsucitul firului.
Întreg ansamblul gospodăresc are o unitate constructivă şi funcţională armonioasă, constituind, pe linia evoluţiei arhitecturii satelor pastorale din România, etapa preliminară realizării complexului monobloc al gospodăriei cu ocol întărit.
Monumentul exprimă, în complexitatea aspectelor sale: tehnic-constructivă, de organizare şi mobilare a spaţiilor şi prin înzestrarea instrumentală a proceselor şi procedeelor de prelucrare a lânii, nivelul superior de civilizaţie atins, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de locuitorii din Poiana Sibiului, cel mai renumit centru al trunshumanţei pastorale din ţara noastră.