Muzeul Etnografic al Moldovei

Cămașa femeiască cu altiță poartă în unele zone ale Moldovei denumirea de ie. Ia este o cămașă încrețită la gât, cu altiță separată sau nu. Altița este partea ornamentată din zona umărului, dispusă transversal față de mânecă. Sub altiță este încrețul, care face racordul cu mâneca cămășii.
Costum popular, purtat de o tânără femeie, Bazinul Dornelor, Suceava, secolul XX, colecția MEM

Costumul popular este veșmânt și, ca atare, îmbracă trupul, asigurându-i confortul termic și împlinind uzanțele morale ale comunității, care cereau să ai trupul acoperit cuviincios. Costumul are însă și o importantă funcție de comunicare: el comunică starea socială, starea civilă, vârsta purtătoarei - roșul aprins, culorile vii, tari fiind purtate de nubile sau de femeile foarte tinere.

Păpușarele de caș sunt acele tipare, cu aspect antropomorf, folosite la obținerea așa-numitelor păpuși de caș. Acestea erau pregătite de tinerii păstori pentru fetele îndrăgite cărora le erau oferite atunci când acești păstori coborau la anumite răstimpuri, la sărbători mari la hora din sat. Pentru a face astfel de păpuși, cașul era preparat cu mai mult cheag și urmând o metodă specială. Tiparele de caș erau realizate prin cioplire în lemn de paltin sau nuc, iar în ornamentarea acestora se foloseau motive decorative arhaice, precum rozeta, simbol solar, dar și bradul, steaua, coarnele berbecului, dintele de lup sau șarpele.

Morile au exploatat forţa motrică a apei şi forţa eoliană, superioare energiei umane şi forţei de tracţiune a animalelor. Mişcarea aripilor transformă energia eoliană în energie mecanică de rotaţie, care, printr-un sistem de roţi dinţate, facilitează mişcarea perechii de pietre, pentru măcinatul cerealelor.
Această moară de vânt provine din Horodiștea, județul Botoșani, secolul XX.

Muzeul Etnografic al Moldovei deține, de asemenea, o colecție considerabilă de instalații țărăneşti utilizate în industria alimentară tradițională: pentru curățarea, vânturarea și măcinarea semințelor folosite în alimentație, pentru stoarcerea uleiului şi a mierii din faguri, respectiv teascurile şi presele (sau oloinițele), precum și teascurile pentru vin.

Cea mai mare oloiniță din România
Una dintre cele mai interesante piese expuse, sub aspect constructiv, şi cea mai impresionantă ca dimensiune, este teascul de ulei ce provine din localitatea Ruginoasa, județul Iaşi. Tipologic, se înscrie în categoria teascurilor cu grindă, frecvent întâlnite în bazinul circummediteranean, unde sunt utilizate atât pentru obţinerea uleiului (din măsline), dar şi a vinului.

Teascul expus a fost achiziționat în 1960 de la Ion Rotaru, participant, alături de tatăl său, la construirea teascului. El a povestit faptul că a căutat, împreună cu tatăl său, timp de trei săptămâni, stejarul din care au făcut grinda teascului, pentru ca acesta să aibă simetria perfectă a ramurilor bifurcate. Tot din mărturiile sale s-a aflat că stejarul avea „400 de cercuri”, adică 400 de ani.

Colecția de mijloace de transport, reprezentată selectiv prin sarabana (căruța cu roate de lemn și coș demontabil) şi sănii: sanceul cu șlaif, tras de boi, pentru nutreț și lemne, sania de mână pentru dus la moară și treburi în gospodărie și sania de călătorie, trasă de unul sau doi cai, rezervată strict transportului de persoane. Căruța este singurul mijlocul de transport ambivalent, putând duce atât persoane, cât și marfă, încărcătură; săniile, în schimb, au rosturi diferite, fiind specializate.